constat la mine ca am nevoie de omniprezenta unui dialog intre suflete...iar lipsa dialogului ma transpune intr-un monolog cu invelis de melancolie...
pana cand...redescopar o melodie in surdina...reprodusa la nesfarsit de corzile plamanului tau, prin care acum respir eu, de cate ori il ating...acest plaman care ma transforma intr-o coasta de stanca lovita de valurile unei mari prea albastre...cu varfuri de sirena...ce se scurg printre degetele mele...de piatra roasa si perena...o Stanca, ce-si scalda iubirea in brizele tale...date de branhiile pulmonare sarate care au tot filtrat aerul pana cand a prins iz de mare...atat de verosimil incat imi pare ca aud in tampla cum imi bate a aripa de pescarus...pornit in cautarea unui piciorus de stanca....de m-ar alege clipa fiintei tale...m-as preschimba intr-un val sau altceva...si-as redeveni femeia pe care tu , cu plamanul tau...ai modelat-o...cu gingasie si dragoste...de sculptor...
Si pana la urma acest monolog...se redefineste, pana cand se iveste inca un dialog...mereu in devenire...o comunicare omniprezenta intre suflete...pe care chitara de la tine...o retrezeste in mine...comunicare pe care o simt mereu vie...tocmai pentru ca ...ea, devine un simbol al conexiunii noastre...
Metafora pentru dragoste...este o chitara precum este unul din plamanii celui care respira iubirea celuilalt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu