Spatiu

Nu ma sperie spatiul . Spatiul dintre noi. Il gasesc benefic chiar. Pentru ca lasa loc bucuriei unei revederi...si pentru ca face sa apara surprinzatoare toate micile intrari si iesiri din racheta vietii..

Nu ma sperie spatiul...mai degraba imi da timp...imi da liniste si ma face sa realizez ca am o anxietate de pierdere cat China.Dar ca nimeni nu trebuie sa fie responsabil pentru asta si ca umerii pe care sa imi plec grija nu sunt altii decat cei doi ai mei...umeri pe care mereu ii indrept inainte cu nadejdea ca ceea ce e va fi...si ceea ce nu e potrivit pentru mine...se va duce...totul are timpul lui...spatiul lui...Eu doar le traiesc pe toate la un loc cu uimire...cu impresionismul potrivit ...unui astronaut ce-si traieste curiozitatile printr-un fel de a fi inzestrat cu o incredere deplina in Microcosmosul din care a pornit
si in cel in care se va duce. 

Calitatea in detrimentul cantitatii

Ar fi ideal.

Sa conteze cel mai mult calitatea. Dar pentru ca sunt prea multe precepte nesanatoase ...cade in dizgratie calitatea si apare cantitatea nesatisfacuta niciodata...care traduce in termeni cat se poate de reali...golul interior...pulsiunea de a umple ceva ce nu se umple prin cantitate de materie...prin consumerism...caldura din noi nu se umple cu 10 haine de lana, ci cu una si buna.

La fel si cu lucrurile ce ne stau in casa...cu cat mai putin si mai rezistent..cu atat mai placut...si mai bine aspectat. 

Imi place natura simplitatii...probabil ca undeva , candva m-am indepartat de natura aceasta...pe care in sinea mea am luat-o demult la imbratisat...insa acum simt ca ma apropii din nou de ea si ori de cate ori mai apare tentatia de a-mi cumpara ceva imi apare in minte intrebarea...E NECESAR?...Nu....si atunci pentru ce e?...Pentru un gol de moment?...Da...

Inlocuieste cu ceva ce poti face cu mainile si cu picioarele...cu mintea si cu sufletul...si asa am inceput sa scriu...sa cant...sa pictez..sa alerg si sa dansez...sa fac poze si sa gatesc...

Sa imi fac haine de lana pentru suflet. 

Sa ma incununez cu mohair...si cu rafturi intregi de ganduri pufoase. 

Esti gata?

Si-am sarit pe sa...am pornit uite-asa fara sa ma uit in urma mea.
Am pornit inainte cu toate gandurile oprite...si ma uitam cum soarele mangaia pajistea...iar motorul era turat si ma purta...imi purta fericirea si o imprastia prin aer...aveam o uriasa recunostinta pentru ce ajunsesem...pentru visurile implinite si pentru fuga mea ...de tot ce inseamna imbacsit...si rece.
Atunci a fost ziua cand am spus...sunt gata si m-am urcat singura pe motor si am plecat...atunci...va urma...mi-am promis in mintea mea...ca acest...atunci...este aproape .

Mereu mi-am zis asta si am ajuns acolo unde m-au purtat primele ganduri spuse cu certitudinea ca vor deveni reale...pentru ca le-am spus dintr-o convingere vie ca sunt seminte plantate intr-un pamant fertil si ca indiferent cat de mult timp trece ...sigur ele incoltesc.

Atat timp cat traiesc...libertatea mea de a fi se va exprima prin toate caile . Implinirea mea nu se face prin celalalt . Dar merita impartasita...si atunci aceste randuri sunt pentru curajul meu si al tuturor celor care vor sa creada in ei. Orice crezi ca vrei sa faci si orice gand ai avea care te impiedica...pune-i piedica..si ia-l  de brat...imbata-l si iesiti din necaz...cu zambetul larg  pe obraz, care a imprietenit orice urma de autosabotaj...si actiune...montaj...rulam...un inceput de drum.

Oarecare

In Orasul lui Zeloft era o oarecare . Nimeni nu ii dadea nici macare o atentiei ei, fiintei aceleia abandonate de o pasare intr-o noapte . Intr-adevar sa stia ca detine niste calitati aparte pentru fapturile ca ei...oamenii din orasul lui Z. Insa erau toate niste zvonuri  si atat. Asta fusese intr-adevar povestea reala a fetei pasare. Ce a trait printre cei din poporul de desubt unde cerul se vedea mai mereu supt de pantecul pamantului...era o faptura prea mica...ca sa se zica despre ea ca ar putea face ceva pe lumea asta si cu toate astea intr-o zi disparu...ca prin minune, ca din senin...un stol de pasari o vazuse cum se plimba prinde frunze...Soarele se inalta curat inainte...lasand in fata lui cerul de un albastru irizant...sa spele sufletele celor ce-si inaltau privirile ...si iata ca, dintr-o data...o aripa puternica lovi verdele crud al frunzelor si inalta fata de la pamant...intr-o clipita isi lua avant in inaltimi...si se alinie in stolul ce pornea spre lumina soarelui...Atunci lumea a vazut ca fata oarecare ...era fata pasare ce-si gasise aripile .

Tatuaj

Nu e nevoie sa se vada pe piele 

cate o atingere

nu e nevoie...sa o puncteze nimeni cu acele...

e suficient numai omul potrivit sa fie...

e suficient..cat o bataie de inima

atat de suficient

atat

de prezent chiar si acum

dupa ce trecutul

se face 

resimtit

atent...de orientarea in spatiul si timpul omnipotent..

care-si cere dreptul de a se trai la prezent

si totul

absolut totul revine si mai ardent...

intocmai ca un tatuaj nou aplicat...lucrat cu o complexa migala...si extins peste tot fara indoiala...

revine sa scoata la iveala

impactul pe care il poate avea cateodata...chiar si dupa o vreme indelungata

atingerea ta.

Memoriile inimii

In casa inimii traiesc memoriile. Fetele lui verde imparat .
Se plimba ele nestingherite prin palat.
Se iau fiecare de cate bratul celalalt...
si incing o hora omeneasca...de sa nu mai trebuiasca alta hrana decat masa sufleteteasca si volumul de iubire pamanteasca ce inalta si sta sa pazeasca portile de fier ale palatului de clestar...unde verde imparat isi pastreaza secretele si misterele intr-un pahar cu parfum de  visuri implinite, dorinte harazite si chemari nestapanite pentru noile legaminte.

Memoriile inimii...simturile trezite ...ce ca ielele isi joaca picioarele peste toate plaiurile curtii din casa inimii...memoriile inimii mele...stau vii noptile , sa imi irite linistile...memoriile inimii ma tin tin de mana si imi alunga orice urma de siguranta...si ma lasa...sa plutesc in efemerul zilelor ce vin...si cu farmec mi-l stropesc...si cu senin...

Rosu de iubire

Auzi?!

M-am saturat!...

Peste tot, vad  uzat cuvantul asta...IUBIRE...dar asta e pentru ca toti ...absolut toti, ravnim si strigam in gura mare cata nevoie avem de a iubi....macar si pentru o clipa ...sa simtim contactul inimii cu alta inima...acea distanta prea infima ca sa mai poata ascunde puterea cu care se tin in brate doua inimi...ce frumos...ce trist...ce melancolic...ce nevoie e de asta, nu?
Stiu...si din  iubire si din dor si din mai multe...ne imbracam in ceea ce se numeste...suferinta si suferinta ne imbraca in haine croite pentru omul care s-a maturizat cumva si acum trece altfel prin vantul  ce-l starneste desertul promiscuitatii si al consumerismului...desertul unde fata morgana reapare ...cu intentii neclare...desertul unde alchimistii mai ascund cate un secret...desertul de sperante false si de asteptari...fara cunoastere...
Intram in bule de iubire...ca sa mai gustam dintr-o conexiune vie...si nu stim daca e atat de reciproca...pentru ca e prea multa teama si prea multa precautie pentru a nu mai suferi...si totusi...ne aruncam bratele unul in fata celuilalt cu cuvinte mari...cu promisiuni despre adanci batraneti si alte povesti despre feți despre frumosi si despre zmeii cu barba albastra cu stele-n frunte....da...o lume plina de farmec, mister si temeri...de traume si de gauri negre...dar si o lume in care in causul palmei...lipite de alta palma...se naste caldura...si se transmite alura unei siluete vii...a iubirii...asa cum e ea...fara pata...fara eticheta...simpla...cea cu care isi mai umplu pocalele zeii...zilei ce-a trecut...

  Ramai rosu de iubire