Templul alchimistului

Dimineaţă. Aerul rece loveşte tâmple grele de somn şi incertitudine. El se uită adânc , în ochii zorilor. În gândurile lui este o tăcere solemnă...În decursul ultimelor lui zile...tot ce-l înconjura devenise un templu al transformărilor ...
Se aplecă lângă pragul casei sale şi începu să bage nisip în buzunare...aveau să-i servească la contorizarea timpului..
Şi porni în călătorie.
Luă cu el nisipul din buzunare...şi o schiţă a viselor lui .

Mergând de-a lungul dunelor în pacea minţii sale, îşi simţea sufletul la gură...poate din entuziasm...acea emoţie rotundă, profundă care propulsează înainte spre acel ceva ce are să se întample...iar , cu fiecare dună trecută, el , se concentra la rezistenţa lui umană  şi la o respiraţie adâncă...nivelurile entuziasmului scădeau...începu...să se gândească..la oraş, la oameni, la conexiuni, la contexte , la câştig...avea aşteptări.
Aerul devenise greu de suportat...hainele apăsătoare...sufletul greu şi golul din stomac...palpabil.
Îşi rostea mereu " Nu crede în miracole...bazează-te pe ele" şi " acolo unde crezi că e prea greu, e abia începutul celei mai spectaculoare călătorii, CONTINUĂ!"
Cu aceste expresii mentale îşi coordona paşii spre mai departe...Afară , se însera uşor...miros de viaţă venea dinspre nord.
În seara aceea poposi într-un oraş al femeilor şi copiilor...barbaţii erau plecaţi după aur.
El căuta un loc unde să stea pentru o noapte...o femeie cu chip inexpresiv...cu ochii îndepărtaţi...îl sfătui să mearga la marginea oraşului...acolo avea să întâlnească o femeie de negustor.
Cu multă trudă şi oboseală îşi târa picioarele spre mărginimea oraşului, la o oră târzie...soarele apusese de două ore...era desculţ şi tălpile urlau dupa odihnă. Ajuns la casa negustoresei...privi uimit chipul ei...nu era o femeie obişnuită de-a locului.
- Străin de acest ţinut, ce vânt te aduce?
-Schimbarea.
-Vrei să vorbim?
-Da, pe tine ce te ţine în loc?
-Farmecul pe care îl tot etalează confortul.Este un punct în care m-am oprit, poate pentru pentru scurt timp sau cine ştie...am un echilibru care îmi oferă spaţiu de mişcare prin propriul meu templu sufletesc.
- Dar dacă lucrurile sunt mereu în schimbare tu cum poţi să te opreşti în loc?
-Sunt oameni care aleg să-şi găsească drumul prin lume...alţii primesc lumea la ei...şi se transformă.
- Zambind , el...scoase dintr-un buzunar...jumătate din cantitatea de nisip smulsă din pământul nativ...şi îl împrăştie pe masa din faţa ei.
În acel moment, nisipul luă din energia celor doi...şi formă o imagine a unui fluture albastru....pe aripi scria " oamenii fac lumea mai frumoasă doar fiindcă fac parte din ea"...dar fluturele se metamorfoza...şi devenea din nou nisip...
-Toate trec, spuse el atunci.

-Toate vin, spuse ea...şi atunci...nisipul se transformă din nou , de această dată, într-un copil care zâmbea.
-Oboseala cere tribut un timp de odihnă...ea îi arătă atunci...un loc de dormit lângă o fereastră ce ţinea loc de perete...şi înconjurata de spaţii generoase cu perne confortabile...
Pe masa din dreptul ferestrei, el scoase tot nisipul dintr-un buzunar...şi adormi. Ea se uita la nisipul acela...şi îi privea astfel tot trecutul plin de întrebări...de povesti...de trăiri, de succese, de emoţii, de goluri umplute cu un fel inconştient de a trăi.
Două lumi opuse au fost puse faţă în faţă , îşi spuse ea, şi, nu sunt opuse...îşi mai spuse ea...amintindu-şi de sufletul ei.