Am fugit de oamenii care nu aveau nimic de împărtăşit, am
alergat nebunatic printre frunze, atunci când eram criticat, am căutat un veştmânt
de singurătate cu care să mă acopăr când vocile tuturor intrau in mintea mea şi îmi zdruncinau cu propriile mele arme…credinţa.
Alerg şi acum , cu uşile închise…de cei care bat prea târziu
ca sa le deschid .Sunt un ou ...căzut pe-o petală…şi mă preling ca roua spre
pământul începuturilor mele.
Acolo am sa prind rădăcini şi-am să mă înalţ până la cel
dintâi vis împlinit.
îmi doresc să fiu de neatins…dar ştiu că-i utopie, aşa că cer să-mi depăşesc cu pas vioi toată apăsarea temerilor şi tristeţilor mele.
Din vechi însemnări.
Anul 2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu