Când o mână nevăzută, învârte de cheia unei cutii muzicale...din ea cade cate-o stea...iar in noaptea caderii ei...colturile prind alura unor aripi....
Dumnezeu a stiut prea bine de ce are nevoie sufletul omului...si a asezat pe coltul planetei...un cuib de pasari...care sa infasoare in aripi...pamantul...
Asa se face ca in fiecare dimineata spiritul...este chemat...sa-si ia trupul in primire...si sa si-l poarte ca pe un costum de carnaval...iar aripile pasarilor fosnesc si il pregatesc sa se trezească.
În timpul zilei, omul, nu aude...este prea preocupat...aleargă prin tuneluri, si urcă apoi in cutiile de tabla care să-l ducă în rutină...seara este prea epuizat ca sa mai audă...fosnetul ingrijorat...Clopotul metalic al nepasarii...s-a instalat.
Unde mai sunt dorurile? toate zborurile spiritului intr-un prea inalt intins de ceriu.
Am si eu destinul meu, de spirit, ce-si poarta rochia feminitatii....de ea tinand agatata un lant rupt... de care a fost candva atarnata o inima luata de vant si aruncata in largul apelor...de unde pescarusii vin acum...sa imi fosneasca la ureche...un cantec dacic....cu iz latin...luata dintr-o carte..."Esta es una macchina di le stele".
Eu cred ca suntem niste stele...cazatoare...manate de pasari calatoare....si purtate in ciocuri...pe cai nebanuite si efemere...din greseala un pescarus mi-a inghitit inima....si a fugit lasand urme pe nisip
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu