prin efemer...ne inecam mereu cu valurile schimbarii...
Luati si purtati de apele timpului...visam la un moment al nostru...care sa nu se mai sfarseasca...Simt ca folosim optimismul uneori doar ca un mecanism de aparare in fata unei porti cu balamale ruginite , care ascunde in spatele ei o nebunie curata...caci noi fericirea n-o vom avea decat atunci cand vom trece poarta rezistentelor la schimbare...
Si atunci fericirea nu va fi dictata de rigorile pe care principiile noastre de viata le-au impus...ci va fi o fericire nascuta din abandon...nu va fi asa cum ne-am propus...ci asa cum fluxul prafului cosmic face sa fie...
Cand trec printre oameni...imi imaginez ca sunt de fapt o reprezentare a unui stol de pasari...care vor sa zboare...dar care sunt obisnuite sa stea pe o sarma toata ziua...si sa uite pana la urma ca au aripi...sau poate din cand in cand unele mimeaza zborul...dar cele care cu adevarat sunt implinite...nu le mai vad decat inimile...si rar mi-e dat sa le intalnesc asa...goale... dar pline....de continutul unei iubiri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu